Slujba Înmormântării clericilor (preoților de mir) apare la Constantinopol în secolul al XIV-lea. Se pare că ea este alcătuită de Patriarhul Ecumenic Filotei Kokionos, cunoscut fiind rolul său în dezvoltarea creației liturgice bizantine. Rânduiala înmormântării preoților a fost introdusă de la Constantinopol și în Biserica Rusiei de către Mitropolitul Ciprian, un fost discipol al Patriarhului Filotei. Rânduiala înmormântării clericilor nu este unitară în toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, prezentând unele deosebiri locale (pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica specială, ed. 2002, p. 372).
Pregătirea trupului clericului pentru prohodire și înmormântare
Rânduiala înmormântării clericilor de mir (preoți și diaconi) se deosebește de cea a mirenilor întâi de toate prin aceea că trupurile sfințiților slujitori nu sunt spălate după deces ca și cele ale credincioșilor, pentru că ele au fost vase alese ale harului lui Dumnezeu, de aceea nimeni nu trebuie să le vadă goliciu-nea trupească. Trupurile lor sunt doar șterse de către trei preoți cu un burete înmuiat în untdelemn sau cu o bucată de pânză îmbibată în apă curată, la frunte, la ochi, la buze, la piept, la genunchi, la picioare și la mâini, exact ca și ungerea de la Sfântul Botez, adică la cele cinci simțuri (Panihida, ed. 2016, p. 69). Prin această ungere a trupului adormit se închipuiește ungerea Trupului Domnului cu miresme de către Iosif și Nicodim (pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica specială, p. 372).
Pe lângă haina preoțească obișnuită, clericii adormiți sunt îmbrăcați și în veșmintele specifice treptei din care au făcut parte, după care sunt așezați în sicriu, fața acestora fiind acoperită cu un procovăț nesfințit. Pe pieptul slujitorilor trecuți în veșnicie, în semn de deosebită cinste, se așază Sfânta Evanghelie, al cărei cuvânt l-au propovăduit în toată activitatea lor pastorală, iar în mâna dreaptă li se așază Sfânta Cruce (Panihida, p. 69).
Slujbele de priveghere
După ce se slujește Panihida obișnuită, preotul sau diaconul este dus spre a fi pus în biserică, fiind așezat în naos sau în partea principală a lăcaşului, în fața Sfântului Altar, de care este legată slujirea preoțească, unde va rămâne până în ziua înmormântării. Așezarea trupului adormit în biserică arată că slujitorul plecat din lumea aceasta aparține Bisericii, ca trup al lui Hristos, al cărei mădular este (pr. Filoteu Faros, Moartea și doliul. O teologie a nădejdii, ed. 2012, p. 149).
În vechime, sfințiții slujitori adormiți erau depuși în Sfântul Altar, locul slujirii lor în biserică, dar din motive practice, pentru ca toți enoriașii care doresc să treacă pe la căpătâiul lor pentru a-și lua un ultim rămas bun să o poată face, întrucât în Sfântul Altar nu poate intra oricine, aceștia au fost puși în mijlocul bisericii, în naos. Sicriul clericului adormit va fi înconjurat de făclii sau de lumânări aprinse, acestea închipuind Lumina cea dumnezeiască și veșnică a slavei cerești (Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat II, ed. 2003, p. 115).
Trupul clericului adormit este pus de obicei în biserica parohiei unde a slujit, unde cei îndurerați de plecarea lui simt că se află în duh de comuniune cu păstorul sufletesc adormit, înconjurându-l cu dragostea lor, ei constituind de fapt familia lărgită a preotului.
În toate cele trei seri de priveghere se face obișnuita Panihidă sau Priveghiul, în cadrul căreia se citesc Stâlpii din Sfânta Evanghelie, în restul timpului citindu-se de către preoți din Sfintele Evanghelii, iar de către mireni din Psaltire, așa încât să se facă rugăciune neîncetată lângă trupul celui adormit (Panihida, p. 69).
Slujba propriu-zisă
Slujba Înmormântării clericilor se face în a treia zi de la adormire, aceasta fiind mai lungă și mai solemnă decât cea a mirenilor, ca pentru unii care au fost purtători de har dumnezeiesc, săvârșitori ai Sfintelor Taine, ai Laudelor și ierurgiilor bisericești, deci cei prin care se sfințește viața credincioșilor Bisericii. Slujba Înmormântării clericilor este formată din mai multe cântări, rugăciuni și citiri, mai lungi și mai impresionante decât cele de la înmormântarea mirenilor. Această slujbă are mai mult forma unei Utrenii speciale.
În cadrul slujbei se citesc 5 Apostole, 5 Evanghelii și 5 rugăciuni speciale. Textele din Apostol se referă la căderea în păcat prin neascultarea protopărinților și la înstăpânirea prin aceasta a morții în întreg neamul omenesc, dar și despre răscumpărarea noastră prin ascultarea și jertfa Mântuitorului Iisus Hristos (Romani 5, 12-21); la nădejdea pe care trebuie să o avem față de cei plecați dintre noi, în credința în Iisus Hristos (I Tesaloniceni 4, 13-17); la Învierea lui Hristos, ca temei al credinței noastre în învierea morților (I Corinteni 15, 1-11); la moartea noastră față de păcat și la viața cea nouă pe care am dobândit-o prin credința în Iisus Hristos (Romani 6, 9-11); dar și la faptul că „și dacă trăim, și dacă murim, suntem ai Domnului. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste cei morți, și peste cei vii” (Romani 14, 6-9).
De asemenea, textele din Sfintele Evanghelii se referă la cuvintele Mântuitorului în care El Se arată pe Sine ca fiind „învierea și viața” pentru cei adormiți; la criteriul judecății din ziua cea de apoi, potrivit căruia „cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan 5, 24-30; 5, 17-24; 6, 40-44); căci „aceasta este voia Celui Care M-a trimis ca, din toți pe care Mi i-a dat Mie, să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 39); și, de asemenea, la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului ca temei al vieții celei veșnice, pentru că, după cuvântul Evangheliei, „…cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 48-54).
Rugăciunile pentru clericul adormit mijlocesc de la Hristos odihnă în lăcașurile cerești și răsplata ostenelilor lui pământești pentru vestirea Evangheliei: „Primește sufletul robului Tău, și-l odihnește pe dânsul în sânurile lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacov. Și-i dă lui cununa dreptății Tale, parte cu cei mântuiți, în mărirea aleșilor Tăi, ca să ia multă plată în lăcașurile Sfinților Tăi pentru cele ce s-a ostenit în lumea aceasta, pentru numele Tău…” (Rugăciunea întâia, Panihida, p. 73). „… Și precum l-ai pus pe dânsul pe pământ slujitor în Biserică, așa îl arată și în altarul Tău cel ceresc, Doamne. De vreme ce l-ai împodobit pe acesta între oameni cu vrednicie duhovnicească, primește-l neosândit și în mărirea Ta cea hărăzită îngerilor; Tu ai preamărit viața lui pe pământ, și ieșirea vieții lui fă-o ca o intrare între drepții Tăi cei sfinți și numără sufletul lui cu toți cei care din veac au bineplăcut Ție” (Rugăciunea a doua, Panihida, p. 78); „… Cel ce cunoști lucrarea fratelui și împreună-slujitorului nostru… care acum s-a mutat la Tine, și știi slujirea Lui în sfântul Tău lăcaș, Cel ce ai binevoit a-l învrednci pe el să-Ţi aducă rugăciuni și tămâieri Preasfântului Tău nume, dăruiește-i lui, Bunule, iertare greșelilor și sălășluire în loc luminat, în latura celor vii, în corturile drepților Tăi cu toți Sfinții Tăi, iertându-i păcatele și învrednicindu-l de strălucirea și de bunătatea Ta” (Rugăciunea a patra, Panihida, pp. 86-87). Pe de altă parte, aceste rugăciuni mijlocesc de la Hristos milă și alinare pentru cei rămași în viață din familia extinsă sau restrânsă a clericului adormit: „… Cel ce ești bucuria celor întristați și mângâierea celor ce plâng și sprijinitor al tuturor celor slabi de inimă, mângâie cu milostivirea Ta pe cei cuprinși de plângere pentru fratele nostru… cel adormit; vindecă toată durerea care este pusă acum în inima lor…” (Rugăciunea a treia, Panihida, p. 82); „…fii mângâiere celor ce-l plâng, luminează întunericul mâhnirii lor cu lumina Ta cea înțelegătoare…” (Rugăciunea a cincea, Panihida, p. 91).
Citirile din Psalmi în cadrul slujbei (Ps. 90, 118, 22, 23 și 83) descriu bucuria și odihna fericită din Împărăția lui Dumnezeu, calitățile pe care trebuie să le dobândească cei ce doresc să sălășluiască în acest loc al fericirii, și dorul inimii omului după Împărăția lui Dumnezeu.
Imnurile care alcătuiesc slujba Înmormântării clericilor au în vedere comuniunea celui adormit cu cei rămași în viața pământească, precum și comuniunea celor rămași aici cu cel plecat pe cărările veșniciei, care îmbracă forma rugăciunilor de mijlocire pentru odihna sufletului acestuia în bucuria cereștii Împărății. Astfel, o mare parte a imnurilor din slujba Înmormântării clericilor sunt alcătuite sub forma unui dialog între cel adormit și cei care-l prohodesc, cerându-le acestora mijlocirea și rugăciunea pentru sufletul său. O primă rugăciune se adresează confraților slujitori la Sfântul Altar: „Frații mei cei iubiți, nu mă uitați pe mine când lăudați pe Domnul, ci vă aduceți aminte de dorul și de dragostea mea. Aduceți-vă aminte și de frăție, și rugați pe Dumnezeu să mă odihnească pe mine cu drepții” (Panihida, p. 84). Apoi, cel adormit se adresează prin glasul imnurilor liturgice și comunității credincioșilor pe care a slujit-o: „…aduceți-vă aminte de mine, cel ce eram cândva cunoscut de voi; că de multe ori am intrat împreună în casa lui Dumnezeu…” (Panihida, p. 97); „Iată acum mă vedeți zăcând și mai mult nu voi mai sta înaintea voastră; iată limba a amuțit, iată buzele stau nemișcate. Rămâneți sănătoși, prietenilor și fiilor; mântuiți-vă, fraților; mântuiți-vă, cunoscuților, căci eu în calea mea merg…” (Panihida, p. 98); „…veniți, întovărășiți-mă și dați gropii acest lut al meu, iar pe Hristos, Care va judeca smeritul meu suflet, cu lacrimi rugați-L să mă izbăvească de focul cel nestins” (Panihida, p. 107); „Liniștiți-vă acum, liniștiți-vă, pentru cel mort; liniștiți-vă încetând tânguirea; priviți taina cea mare, căci ceasul este înfricoșător; tăceți, ca să plece cu pace sufletul, că în mare nevoie se află, și cu multă frică se roagă lui Dumnezeu…” (Panihida, p. 100). Aceste mijlociri ale celui adormit către cei rămași în viață au în vedere puterea lucrătoare a dragostei, care merge și dincolo de mormânt: „…dragostea cea adevărată niciodată nu moare; pentru aceea rog pe toți cunoscuții și prietenii mei, faceți pomenire pentru mine, ca în ziua judecății să aflu milă la judecata cea înfricoșătoare” (Panihida, p. 108). Pe de altă parte, dialogul clericului adormit cu cei rămași în viață are în vedere încredințarea acestora despre odihna veșnică în care acesta va fi așezat: „Astăzi mă despart de neamul meu și alerg la Tine, Cel ce singur ești fără de păcat; în corturile drepților cu aleșii Tăi mă odihnește” (Panihida, p. 73); „Acum m-am odihnit și am aflat ușurare multă, căci m-am mutat din stricăciune și m-am dus la viață… Acum am ales pe Fecioara, Maica lui Dumnezeu…” (Panihida, pp. 104-105). În alte imnuri din această slujbă, credincioșii mijlocesc lui Dumnezeu odihnă pentru sufletul slujitorului adormit: „Viețuind întru dreapta credință și înfrumusețat fiind preotul tău, Hristoase, jertfitorul și slujitorul dumnezeieștilor Taine, cu dumnezeiasca Ta poruncă s-a mutat din tulburările cele lumești. Pe acesta, ca pe un preot al tău, Mântuitorule, primindu-l, mântuiește-l; și pe acesta, pe care l-ai luat cu porunca Ta, odihnește-l cu drepții pentru mare mila Ta” (Panihida, p. 105).
Slujba Înmormântării clericilor se săvârșește de regulă de către un sobor de preoți, la sfârșitul slujbei făcându-se înconjurarea bisericii unde acesta a slujit și unde i s-a făcut și slujba Înmormântării. Această înconjurare se aseamănă foarte mult cu aceea de la Hirotonie, cu diferența că la Hirotonie a fost înconjurată Sfânta Masă, iar acum lăcașul bisericii, în exteriorul său. Ea este într-un fel încredințarea enoriașilor despre slujirea preotului sau diaconului trecut în veșnicie, a nunții sale mistice cu Hristos și cu Biserica Sa, împlinită până la capăt și pecetluită cu prețul vieții slujitorului lui Dumnezeu.
Înmormântarea trupului
Pentru preoți și diaconi s-a păstrat privilegiul de a fi înmormântați aproape de biserică, de obicei lângă zidul Sfântului Altar (Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat II, p. 117). Această așezare a trupului clericului se face lângă peretele Sfântului Altar din același considerent, că prin actul Hirotoniei ei au fost cununați cu Hristos ca Mire și cu Biserica, ca mireasă a Sa, și că toată viața lor s-au pus în slujba lui Hristos și a Bisericii Sale, printr-o slujire împlinită în iubire față de Dumnezeu și în împlinirea poruncilor Sale.